Sunt clipe în care absenţa cuiva produce un vid imens în jurul nostru absorbindu-ne cu totul în acea parte de inutilitate a vieţii, când nimic si nimeni pare să nu ne mai intereseze, când lacrimile curg peste suflet secându-ne privirile ce caută numai în gol.
- Învaţă-mă tu ce să fac, o aud tânguindu-se ca şi cum ar şti că n-am un răspuns şi că nicio vorbă din lume nu-i mai poate mângâia deznădejdea.
Nici măcar nu sunt acolo, lângă ea. Ne leagă un fir ciudat de prietenie şi o undă radio, căci ne vorbim la telefon. Se spune că depărtările sunt făcute pentru a ne apropia.
Ea pare să nu mai vrea în preajmă pe nimeni.
Sunt clipe în care ne plângem neputinţele, când limitile suportabilităţii proprii ne strâng ca un laţ şi cu fiecare zbatere a noastră, acel laţ se tot strânge, sufocându-ne din ce în ce mai mult.
Se scuza că-mi spune tot ce simte, fără să înţeleagă de fapt că mă făcea să mă simt de al ei.
O povară împărţită la doi se duce mult mai uşor. Unora le este ruşine, sau pur şi simplu se închid în propria fiinţă ca să se plângă. Ea nu e aşa. A trecut prin destule şi totuşi avea să înţeleagă că mai are multe de îndurat.
„Până când?”-părea să-şi urle întrebarea spre cer, ca pe un ultim gând pe care-l rosteşte un condamnat pe eşafod.
„Până la capăt”- îi răspund tot în gând, ca nu cumva să-i spulber şi ultimul praf de speranţă.
O cheie stă înfiptă în nisipul unde arde veşnic o lumânare.
Cândva, acea cheie deschisese pofta de viaţă, azi pare să-nchidă sub pietrele sfârâmiţate întregul pământ.
După ce ne îngropăm clipele mute deatâtea regrete, ridicăm iar privirea spre cer.
Cumva ştim că suntem ceva mai mult decât o mână de humă, altfel cum am putea să rămânem intacţi peste vremuri şi să trăim în amintirile celor care ne-au simţit parte din ei?
Când cineva se retrage din viaţă rămâne printr-o mulţime de lucruri mărunte aici pe pământ şl cei dragi încep să-l recompună ca pe un puzle
Moartea e doar o uşă spre alte vieţi, e ca o sală de examen în care ne-aşternem rănile pe care le-am suferit, aşa cum un veteran de război îşi pune-n cutii de catifea, medalii ruginite de vremuri.
Doar trupul se-ntoarce-n pământ ca o materie din care se va întrupa şi alt suflet.
Suntem frânturi din lumina stelară. Pe pământ ne zbatem o viaţă întreagă să reînvăţăm zborul. Acel sânge din rănile noastre dă toată culoarea aripilor care ne cresc în final şi cu care ne ducem spre soare, să-l ajutăm să strălucească şi mai frumos.
“Stelele care cad nu pier...stelele care cad se duc pe un alt cer”...îmi sună-n urechi un cântec care zguduie tot pământul de sub picioare şi cheia se ridică ca smulsă din pământ oprindu-se în palmele mele.
- Eu mai am de trăit, doar că trebuie să învăţ cum se face şi fără tine.
Ne naştem singuri şi tot singuri fugim să trăim printre raze. Lumânarea trebuie ţinută aprinsă până ce ultima lacrimă de ceară sărută pământul.
- Şi până atunci ce să facem?
- Să zâmbim ca să fim cât mai uşori peste grijile celor pe care îi lăsăm fără noi.... Ţi-ai făcut bradul...?
- Învaţă-mă tu ce să fac, o aud tânguindu-se ca şi cum ar şti că n-am un răspuns şi că nicio vorbă din lume nu-i mai poate mângâia deznădejdea.
Nici măcar nu sunt acolo, lângă ea. Ne leagă un fir ciudat de prietenie şi o undă radio, căci ne vorbim la telefon. Se spune că depărtările sunt făcute pentru a ne apropia.
Ea pare să nu mai vrea în preajmă pe nimeni.
Sunt clipe în care ne plângem neputinţele, când limitile suportabilităţii proprii ne strâng ca un laţ şi cu fiecare zbatere a noastră, acel laţ se tot strânge, sufocându-ne din ce în ce mai mult.
Se scuza că-mi spune tot ce simte, fără să înţeleagă de fapt că mă făcea să mă simt de al ei.
O povară împărţită la doi se duce mult mai uşor. Unora le este ruşine, sau pur şi simplu se închid în propria fiinţă ca să se plângă. Ea nu e aşa. A trecut prin destule şi totuşi avea să înţeleagă că mai are multe de îndurat.
„Până când?”-părea să-şi urle întrebarea spre cer, ca pe un ultim gând pe care-l rosteşte un condamnat pe eşafod.
„Până la capăt”- îi răspund tot în gând, ca nu cumva să-i spulber şi ultimul praf de speranţă.
O cheie stă înfiptă în nisipul unde arde veşnic o lumânare.
Cândva, acea cheie deschisese pofta de viaţă, azi pare să-nchidă sub pietrele sfârâmiţate întregul pământ.
După ce ne îngropăm clipele mute deatâtea regrete, ridicăm iar privirea spre cer.
Cumva ştim că suntem ceva mai mult decât o mână de humă, altfel cum am putea să rămânem intacţi peste vremuri şi să trăim în amintirile celor care ne-au simţit parte din ei?
Când cineva se retrage din viaţă rămâne printr-o mulţime de lucruri mărunte aici pe pământ şl cei dragi încep să-l recompună ca pe un puzle
Moartea e doar o uşă spre alte vieţi, e ca o sală de examen în care ne-aşternem rănile pe care le-am suferit, aşa cum un veteran de război îşi pune-n cutii de catifea, medalii ruginite de vremuri.
Doar trupul se-ntoarce-n pământ ca o materie din care se va întrupa şi alt suflet.
Suntem frânturi din lumina stelară. Pe pământ ne zbatem o viaţă întreagă să reînvăţăm zborul. Acel sânge din rănile noastre dă toată culoarea aripilor care ne cresc în final şi cu care ne ducem spre soare, să-l ajutăm să strălucească şi mai frumos.
“Stelele care cad nu pier...stelele care cad se duc pe un alt cer”...îmi sună-n urechi un cântec care zguduie tot pământul de sub picioare şi cheia se ridică ca smulsă din pământ oprindu-se în palmele mele.
- Eu mai am de trăit, doar că trebuie să învăţ cum se face şi fără tine.
Ne naştem singuri şi tot singuri fugim să trăim printre raze. Lumânarea trebuie ţinută aprinsă până ce ultima lacrimă de ceară sărută pământul.
- Şi până atunci ce să facem?
- Să zâmbim ca să fim cât mai uşori peste grijile celor pe care îi lăsăm fără noi.... Ţi-ai făcut bradul...?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu