eu sunt un inger

eu sunt un înger, am aripi sub piele. am fâşii de disperare sub unghiile mele prelungi şi mâinile îmi sunt mânjite de sângele unei naşteri mai violente decât a mea. mai multe nu-ţi pot spune acum. în tăcerea mea sunt scene largi şi claruri de lună şi actori visându-se în alte lumi, sunt despărţiri îndurerate, aşa cum este despărţirea noastră, sunt lovituri de bocanc în burţi de câine, sunt scrumiere cu desene complicate de scrum de ţigară, şi volănaşele rochiţei verzi a surorii mele care au tresărit toate când mama şi-a trecut cu grabă şi cu sete peste obrajii ei palma. e atâta violenţă în mine, sunt crime inimaginabile comise la fiecare încheietură a mâinii mele, sunt lupte sângeroase de stradă, masacre, însă ajung atât de greu la suprafaţă, şi atât de rar pentru că eu sunt un înger şi pielea mea ascunde totul ca o copertă opacă şi foarte frumos colorată. dar dacă o să vii foarte aproape de mine şi o să-ţi apropii palmele de tâmplele mele, o să te fac să auzi în ele zvonul suferinţei pe care o îndur clipă de clipă. o să te las să întârzii lângă mine, să-mi simţi coatele, genunchii, pomeţii obrajilor cu mâinile tale agere de orb, o să te las, numai pe tine, să-mi intri cam un centimetru sub piele şi să îmblânzeşti suferinţa mea infinită, să-mi mângâi foarte uşor aripile înfăşurate în jurul meu, cu vârfurile îndreptate spre inimă. mângâierile tale sunt răcoroase ca pentru un bolnav mistuit de febră. dar pielea mă strânge tot mai tare, aripile se înfăşoară în jurul meu ca nişte bandaje crescute în carne, mă sufocă şi mă dor. eu sunt o rană deschisă şi tu eşti prelungirea mângâietoare a spitalului, scârţâitul plăcut al uşii, mama şoptindu-mi „dormi”, întunericul lăptos care îmi umple plămânii. tu eşti cârja îngăduitoare şi blândă de care se sprijină temător zborul meu, ultimul, cel în care aripile mele vor putrezi. 

ultima varsta

 ma opresc din citit. e gata poemul tăiat din vene. cu multe pauze, cu nenumărată încetineală. e gata poemul şi pauzele stau acum lângă uşă, ca nişte urechi apăsându-se curioase pe scorbura cheii, ca nişte urechi între prosoapele ude din baie, ca nişte respiraţii grăbite, feminine, în care presimţi un surâs. m-am oprit prea târziu, când te-am văzut. îmi scânteiau ochii înapoia cuvintelor încât n-am simţit trupul tău în cameră apăsându-mă ca umbra unor tălpi de sanie pe zăpadă. e gata poemul din mine eşti retezată tu. ireversibil. mă refaci cu blândeţe, citind, în colţul de cameră. alerg suflând cu greutate de pe o filă pe alta. de pe un picior pe altul. salturile sunt un dezvăţ de tine. e gata poemul ca tăişul unei scoici. ne poate răni. pe scena lui străluceşte amintirea culiselor. îmi trag poemul din vene ca şi când m-aş ajuta să-mi crească alte voci. mă golesc, mi-e respiraţia căruntă. sunt plămânul fantomatic cu care un bătrân îşi fumează despărţirea de lume. camera de spital se termină acolo unde mâna ta învârteşte, jucându-se, scrumiera. tu te aşezi între mine şi sângele meu, îţi pui umbra ta la hotar, mă mângâi cu beznă. mă ridic pe marginea patului, părul des şi moale al aerului îmi intră şi îmi iese din plămâni ca o gheară de pisică. e liniştitor ca o pastilă. ca somnul de după pastilă. ca dunga de lumină de la capătul camerei în care se aud celelalte voci. poemul e una dintre ele. atârn de marginea patului şi-mi vorbesc. aşez între lucruri distanţe cât mai mari, ca să nu le străbat niciodată. între noi stă un mut gesticulându-ne când pe unul, când pe celălalt. tu răsari la capătul unui braţ, eu apun la capătul celuilalt. alergăm unul după altul prin gesturile lui, până când îi cădem de pe trup. 

linia de creta

să nu cerşesc, mi-a spus mama, când scriu. să te caut, dar să nu te cerşesc. să-mi şterg ochii atunci când scriu, oricât aş plânge. auzi vântul disperării şuierând prin alunii cuvintelor mele? e un joc de copii care vine să locuiască în el, aşa cum locuieşte o bucurie neştiută într-o veche tristeţe. vrei să-l jucăm împreună? simt mereu că pentru tine e cumva prea repede totul. că sunt prea zgomotos, că vocea mea se aude prea tare, că aşteptarea mea te striveşte. îmi pari atât de obosită de mine, iubito, înainte să mă fi cunoscut. fiecare gest e strident, fiecare încercare ratată. căutându-te, e ca şi cum aş număra neîntrerupt zile sau poate săptămâni de-a rândul, cu speranţa că undeva, foarte departe, după şiruri nesfârşite de cifre, o să te pot întâlni. dar numerelor le urmează mereu alte numere, aşa cum disperării mele îi urmează mereu altă disperare mai definitivă decât înainte, dar imperfectă faţă de cea care va veni. niciunul dintre şiruri nu se sfârşeşte cu tine. să scrii pentru tine, mi-a spus mama, dar ce sens are să scriu pentru mine când oricum numai pentru mine scriu? renunţ să mai scriu, să mai caut. nu mai vreau să scriu decât o linie lungă de cretă la care să se adune toţi prietenii copilăriei mele şi să ne luăm la întrecere, să alergăm, să alergăm şi să râdem. să alergăm şi să râdem până la tine.