linia de creta

să nu cerşesc, mi-a spus mama, când scriu. să te caut, dar să nu te cerşesc. să-mi şterg ochii atunci când scriu, oricât aş plânge. auzi vântul disperării şuierând prin alunii cuvintelor mele? e un joc de copii care vine să locuiască în el, aşa cum locuieşte o bucurie neştiută într-o veche tristeţe. vrei să-l jucăm împreună? simt mereu că pentru tine e cumva prea repede totul. că sunt prea zgomotos, că vocea mea se aude prea tare, că aşteptarea mea te striveşte. îmi pari atât de obosită de mine, iubito, înainte să mă fi cunoscut. fiecare gest e strident, fiecare încercare ratată. căutându-te, e ca şi cum aş număra neîntrerupt zile sau poate săptămâni de-a rândul, cu speranţa că undeva, foarte departe, după şiruri nesfârşite de cifre, o să te pot întâlni. dar numerelor le urmează mereu alte numere, aşa cum disperării mele îi urmează mereu altă disperare mai definitivă decât înainte, dar imperfectă faţă de cea care va veni. niciunul dintre şiruri nu se sfârşeşte cu tine. să scrii pentru tine, mi-a spus mama, dar ce sens are să scriu pentru mine când oricum numai pentru mine scriu? renunţ să mai scriu, să mai caut. nu mai vreau să scriu decât o linie lungă de cretă la care să se adune toţi prietenii copilăriei mele şi să ne luăm la întrecere, să alergăm, să alergăm şi să râdem. să alergăm şi să râdem până la tine.