ultima varsta

 ma opresc din citit. e gata poemul tăiat din vene. cu multe pauze, cu nenumărată încetineală. e gata poemul şi pauzele stau acum lângă uşă, ca nişte urechi apăsându-se curioase pe scorbura cheii, ca nişte urechi între prosoapele ude din baie, ca nişte respiraţii grăbite, feminine, în care presimţi un surâs. m-am oprit prea târziu, când te-am văzut. îmi scânteiau ochii înapoia cuvintelor încât n-am simţit trupul tău în cameră apăsându-mă ca umbra unor tălpi de sanie pe zăpadă. e gata poemul din mine eşti retezată tu. ireversibil. mă refaci cu blândeţe, citind, în colţul de cameră. alerg suflând cu greutate de pe o filă pe alta. de pe un picior pe altul. salturile sunt un dezvăţ de tine. e gata poemul ca tăişul unei scoici. ne poate răni. pe scena lui străluceşte amintirea culiselor. îmi trag poemul din vene ca şi când m-aş ajuta să-mi crească alte voci. mă golesc, mi-e respiraţia căruntă. sunt plămânul fantomatic cu care un bătrân îşi fumează despărţirea de lume. camera de spital se termină acolo unde mâna ta învârteşte, jucându-se, scrumiera. tu te aşezi între mine şi sângele meu, îţi pui umbra ta la hotar, mă mângâi cu beznă. mă ridic pe marginea patului, părul des şi moale al aerului îmi intră şi îmi iese din plămâni ca o gheară de pisică. e liniştitor ca o pastilă. ca somnul de după pastilă. ca dunga de lumină de la capătul camerei în care se aud celelalte voci. poemul e una dintre ele. atârn de marginea patului şi-mi vorbesc. aşez între lucruri distanţe cât mai mari, ca să nu le străbat niciodată. între noi stă un mut gesticulându-ne când pe unul, când pe celălalt. tu răsari la capătul unui braţ, eu apun la capătul celuilalt. alergăm unul după altul prin gesturile lui, până când îi cădem de pe trup.