Plimbările au început să-mi facă rău, aşa că mă ascund în casă cu o foaie de hârtie în faţă, galbenă şi ea de atâtea trăiri şi ne viaţă şi ţin de gânduri să nu curgă în disperări şi dezgust.
Privesc pe fereastră ca un bolnav ce ştie că n-o să mai poată umbla, apoi încerc să-mi amintesc cum se zâmbeşte. O rugăciune mi se strecoară printre gânduri şi flacăra unei candele ce stă veşnic aprinsă, îmi reaminteşte că n-am venit pe pământ să mă plâng.
A nins bacovian şi singurătatea îmi şuieră în timpane pe melodia lui Alifantis.
Am sentimentul că trebuie să mă dau deoparte, că viaţa trece acum pe lângă mine ca un tren rapid de pe vremuri ce nu oprea prin toate oraşele mărunte şi dacă îi stau în cale, mă va lovi puternic şi pt ultima dată.
Mirosul pregnant de pe şine nu mai miroase a drum ci a urină şi din călătorul de altă dată a rămas doar durerea din oase şi puţină lumină.
Încerc să-mi amintesc cât a trecut de când am învăţat să fiu prieten cu tăcerea şi-mi răspund imediat prin necuvinte; un nod în gât, o inimă strânsă ca o mimoză ce nu mai suportă nici măcar micile atingeri, şi o lacrimă care se scurge cuminte acolo, undeva înăuntru, fără să mai aştepte o mână iubită în care să-şi facă cuibul, ca mai ieri.
Sunt ca un vierme învelit în propriul cocon învăţând să viseze la aripi, la zbor şi la culoare.
Îmi ţes amintirile peste o mască şi mă hrănesc din ele ca să exist până-n ziua de mâine.
Toate religiile din inima mea încercată n-au reuşit să mă înveţe decât cum se moare.
Am uitat cum se trăieşte într-o dimineaţă de iarnă
O cameră generoasă de hotel prin care se cuibărise o linişte apăsătoare, o mângâiere de adio, ochi ascunşi după gene privind spre pământ îmi desenează un gând de resemnare.
Nu m-am iubit niciodată, dar am iubit fără minte, arzând în trăiri care m-au consumat ireveresibil.
Regretele toate nu vin din trecut. Prezentul m-apasă şi nu mai cred în viitorul ce-l simt prea departe şi prea a altcuiva.
Mă întorc printre cuvinte şi le vărs greutatea de plumb în litere care n-au chef să-şi dea mâna.
Şi ele par să fi uitat ce le mai leagă.
De după fereasta care tocmai a îngheţat, se strecoară în casă un colind.
E iarnă şi anul stă se termine.
Strâng hârtia în palmă, apoi o arunc fără regrete la coş.
Imi pun o haină mai groasă pe mine şi cobor să ascult melodia care vine din stradă.
Un copil îşi învaţă frăţiorul mai mic cuvintele care puse pe note, vor aduna câţiva bănuţi din care se va naşte un vis de Crăciun.
Bâlbâiala aceea mi-e tare dragă şi mi-aduce aminte de oricare om care învaţă primii săi paşi pe pământ.
- Uit să mai merg înainte, îmi tot zic şi privind în ochii acelor copii, realizez că mai atâtea să-nvăţ, iar eu nu fac altceva decât să mă plâng..
Aerul rece mă pălmuieşte prieteneşte peste faţă şi mă trezeşte la timp.
Îmi las greutăţile care m-apasă sub pas şi urmele mele se şterg sub alte drumuri care ţes destine încâlcite de meşterul ceas.
Alerg fără ţintă acum. Am atâtea lucruri în faţă care m-aşteaptă de-un veac.
Nu ştiu dacă am să mă mai opresc, nici nu ştiu la care poartă, dar am pornit-o la drum cu un gust ciudat pe vârful limbii cu iz de bătrâne amintiri.
Ce ciudat. O bucurie bizară mă-nalţă şi toate lucrurile din jur devin atât de mărunte încât pt o secundă parcă mă tem.
- Deci asta simt cei care zboară, îmi mai zic, apoi întors cu privirea spre cer mă înalţ doar şi pt a nu-mi face căderea uşoar
încerc 
