cand din framantari se naste nimicul

Uneori e camera goală, doar tu şi patru pereţi care te privesc ca pe o pradă prinsă-n capcana deznădejdei şi atunci parcă ai vrea să te agăţi de orice ca să ajungi măcar şi pentru o clipă iarăşi lângă visele tale.
Odată înghiţit de acea pustiire sufletească, se întâmplă să nu-i mai auzi pe cei de lângă tine, să-ţi pară străini şi să-i ignori pe nemerit.
Nu ai nevoie de justificări pentru răutăţile gratuite, ţi se pare că lumea-i pe dos şi doar tu mai deţii controlul normalităţii.
Îţi simţi capul prins într-un cleşte imens, ochii se ascund după gene, în gură ai un gust nefiresc de metal, iar stomacul parcă ar ţine acolo o greutate înghiţită în piaţă.
O fotografie are puterea de-a te atrage ca un vortex într-un trecut din care n-ai mai vrea să ieşi şi atunci când revii în lumea reală îţi e destul de greu să spui ce mai doreşti de la viaţă.
Se întâmplase ca, departe de lumea monotonă căreia îi aparţineam, să cred pt o clipă că pot retrăi sentimente de altă dată. Mintea substituise cea mai importantă persoană din viaţa mea şi te pusese pe tine personaj principal în acel tablou mirific în care toţi cei care ne înconjurau erau veseli, cu un chef nebun de a trăi, de a râde, de a fi mai buni.
Rupt din acel peisaj, am rămas confuz şi singur iar.
N-aveam cum să îţi spun dacă mă îndrăgostisem sau era doar dorinţa de a simţi prin toţi porii aerul tinereţii pe care ţi-l dă o presroană pe care o simţi f aproape.
Când nu ştii ce se întâmplă cu tine, n-ai cum să vorbeşti despre toate ce simţi şi atunci te retragi iar între patru pereţi şi aştepţi ca realitatea să te inunde.
Într-un final te reîncadrezi în monotonia cu care te învăţasei şi te minţi că n-a fost nimic, îţi spui că se mai întâmplă să rătăceşti prin imaginaţie, că se poate trăi cum visezi doar dacă ai puterea să priveşti către ea cu alţi ochi, fără judecată şi fără teama de-a nu fi judecat.
Ne ascundem după principii şi reinventăm linia dreaptă pt căderea spre neantul care ne aşteaptă ca unică certitudine a vieţii.
Murim în fiecare zi câte puţin, dar atunci cred că am pierdut prea mult din viaţă.
Tu zici că mă înţelegi şi atunci când te iubesc şi atunci când nu mai ştiu ce se întâmplă cu mine.
O să vorbim, dar până atunci mai am multe de dsicutat doar cu mine.

Autorul

Titlul

Continut Uneori e camera goală, doar tu şi patru pereţi care te privesc ca pe o pradă prinsă-n capcana deznădejdei şi atunci parcă ai vrea să te agăţi de orice ca să ajungi măcar şi pentru o clipă iarăşi lângă visele tale. Odată înghiţit de acea pustiire sufletească, se întâmplă să nu-i mai auzi pe cei de lângă tine, să-ţi pară străini şi să-i ignori pe nemerit. Nu ai nevoie de justificări pentru răutăţile gratuite, ţi se pare că lumea-i pe dos şi doar tu mai deţii controlul normalităţii. Îţi simţi capul prins într-un cleşte imens, ochii se ascund după gene, în gură ai un gust nefiresc de metal, iar stomacul parcă ar ţine acolo o greutate înghiţită în piaţă. O fotografie are puterea de-a te atrage ca un vortex într-un trecut din care n-ai mai vrea să ieşi şi atunci când revii în lumea reală îţi e destul de greu să spui ce mai doreşti de la viaţă. Se întâmplase ca, departe de lumea monotonă căreia îi aparţineam, să cred pt o clipă că pot retrăi sentimente de altă dată. Mintea substituise cea mai importantă persoană din viaţa mea şi te pusese pe tine personaj principal în acel tablou mirific în care toţi cei care ne înconjurau erau veseli, cu un chef nebun de a trăi, de a râde, de a fi mai buni. Rupt din acel peisaj, am rămas confuz şi singur iar. N-aveam cum să îţi spun dacă mă îndrăgostisem sau era doar dorinţa de a simţi prin toţi porii aerul tinereţii pe care ţi-l dă o presroană pe care o simţi f aproape. Când nu ştii ce se întâmplă cu tine, n-ai cum să vorbeşti despre toate ce simţi şi atunci te retragi iar între patru pereţi şi aştepţi ca realitatea să te inunde. Într-un final te reîncadrezi în monotonia cu care te învăţasei şi te minţi că n-a fost nimic, îţi spui că se mai întâmplă să rătăceşti prin imaginaţie, că se poate trăi cum visezi doar dacă ai puterea să priveşti către ea cu alţi ochi, fără judecată şi fără teama de-a nu fi judecat. Ne ascundem după principii şi reinventăm linia dreaptă pt căderea spre neantul care ne aşteaptă ca unică certitudine a vieţii. Murim în fiecare zi câte puţin, dar atunci cred că am pierdut prea mult din viaţă. Tu zici că mă înţelegi şi atunci când te iubesc şi atunci când nu mai ştiu ce se întâmplă cu mine. O să vorbim, dar până atunci mai am multe de dsicutat doar cu mine.

Trimite